Si am iesit la iarba verde in Voronet. Frumos. Minunat. Asta pana cand ne-am hotarat sa intram in padurice pe malul unui paraias ca sa facem cateva fotografii. Aoleu si vai de capul meu, nu mai am cuvinte. Nu stiu cine si de ce dar poate voi reusi sa aflu, a considerat ca acolo e un loc bun pentru a macelari natura. Poveste veche, precum stim toti. Alte cuvinte nu-si mai au rost, pozele vor vorbi in locul meu. Sa fac plangere? De uinde sa incep? Sunt sceptica, sincer. Poate ma ajutati cu un sfat.

Ideea e ca m-am intors acasa cu un calculator cules de pe malul paraiasului plus doua tastaturi. Tevile,  bateria de camion, tuburile de spuma poliuretanica, rotile de masina plus nelipsitele peturi nu am mai reusit sa le iau, urmeaza la urmatorul drum. Caut inca o mana de ajutor. Urati-mi succes.

Important este ca vilele si cabanele cresc. Si nu te mai poti invarti nicaieri din cauza traficului. Tragi o gura de aer, e si ala plin de fum de la tevile de esapament si de praf de ciment. Lumea pleaca cu cate un suvenir doua, cate un pui de bradut, si lasa in urma un sac de gunoi pe malul apei. Pana la Cosul de gunoi sunt 100 de metri. Prea mult.

Dati-mi padurea inapoi! Eu plang, si-mi plimb trista pasii pe cararile ce odata ma duceau inspre minuni de verde si de vis, unde ma puteam arunca in iarba, unde puteam sa respir. La fiecare cotitura ma simt lovita, din nou si din nou, de omenire si de mizeria ei. Destul e destul, nu mai pot. Nu mai vreau sa pot sa indur si sa tac, sa ma uit la oameni pe strada cum arunca mizeria langa cosul de gunoi, asta ca sa dau doar un exemplu. Ii voi opri si ii voi intreba: “Scuza-ma nu ti-a cazut ceva?”

Haideti sa fim seriosi, am 1.63 de inaltime si sunt slaba. Care credeti ca sunt sansele sa ies nevatamata dintr-un astfel de conflict, ptr ca va garantez, in ziua de azi si cu lipsa bunului simt care e la moda, sansele sunt ca cineva sa-mi sparga capul. Sau cel putin sa-mi spuna doua vorbe de dulce si de mama, si tot eu voi ridica mizeria de pe jos! Si sa nu credeti ca nu mi s-au intamplat aventuri din astea gen “Bunul samaritean”! Imi aduc aminte si azi ziua cand am incercat sa iau apararea unui catel, iar in final cea care avea nevoie de aparare eram eu! Intrebati-o pa mama! Pana si ea isi aduce aminte! Povestea s-a repetat dupa ceva ani, nu mai eram o copila, si aveam destula furie in mine incat sa intimidez, dar cred ca de aceasta data povestea s-a terminat cu bine pentru mine si catel doar pentru ca am avut sustinatori. Dar am divagat. Iubesc animalele.

Problema e ca nu mai ai curajul sa iti spui parerea, si sa ceri sa ti se dea dreptate, nici atunci cand ai. Pentru ca legea pumnului a venit la putere. Dar nu disper. Stiu ca exista oameni inteligenti, care sa poata renunta la egoism sau la egocentrism si sa realizeze ca miza a crescut, deci a venit timpul sa lasam de la noi, sa ne aplecam si sa ridicam mizeria de pe jos, chiar daca nu e a noastra.